Anina este un loc in care multa lume isi doreste sa ajunga, dar nu sa ramana. Am plecat in cautarea acestui loc cu gandul de a cunoaste oamenii si povestile locului.
Mult din ceea ce pentru noi majoritatea reprezinta semne ale civilizatiei, pentru ei este doar o absenta normala, o lipsa fireasca din viata lor. Cu toate acestea, nu pot trece peste lipsa unui mediu normal, a unui confort elementar. Fara oamenii Aninei am vedea doar un fundal gri, care arata ca in cel mai urat cosmar: blocuri intregi nelocuite, apartamente care in afara peretilor nu mai au nimic; tot ceea ce a fost lemn a fost smuls si pus pe foc. Printre aceste daramaturi, care aduc mai degraba cu scene din filmele despre sfarsitul lumii, am fost intampinat de copii, care inainte sa te sufoce cu intrebari iti dau “Buna ziua”. Nu mi-a luat mult timp sa realizez ca singurele fiinte care mai inveselesc acest loc sunt copiii. Pentru ei eram “nenea Razvan”, musafirul curios care vroia sa ii cunoasca mai bine decat oricine trecuse in ultima vreme pe acolo. I-am lasat sa se obisnuiasca cu prezenta mea pentru a putea surprinde mai bine emotia copilariei lor dintr-o simpla zi de august. M-am lasat purtat de ei prin fiecare colt al “Orasului Nou”, unde isi creasera locuri de joaca. Am ramas impresionat si uimit de felul in care stiau sa se bucure si sa zambeasca, gesturi simple dar care contrastau profund cu locul. Am incercat sa le surprind fiecare privire, gest, traire, ceea ce era destul de greu pentru mine, fiind inca sub impactul locului care imi dadea o neliniste profunda.
S-a creat rapid o relatie speciala intre mine si subiectii fotografiilor mele, copiii fiind extrem de comunicativi. Am reusit sa retin pe pelicula momente unice, permitandu-mi astfel sa transmit mai departe prin imagini o poveste a unei lumi straine de noi.
In cele din urma am ajuns si in zona cea mai inalta a Orasului Nou, unde toate blocurile sunt parasite, iar la parter sunt adaposturi pentru animale. Blocurile arata acum de parca nu ar fi fost construite in totalitate, usile, ramele usilor si ale geamurilor au fost vandute sau transformate in lemne de foc, iar balustradele scarilor, gardurile si tot ce era din fier au fost duse la fier vechi. Eram deja pe teritoriul “Colonelului”, singurul om care mai locuia acolo. Se mutase din partea inferioara a cartierului, cea locuita, in partea superioara, pentru a evita “aglomeratia” si “zgomotul”. Omul cu grad de colonel, inginer si fost comandant militar al termocentralei Doicesti fusese primul roman care a pus la punct un program pentru asigurarea calitatii in domeniul nuclear. Acum scrie poezii.
In februarie, anul acesta, m-am intors la Anina cu dorinta de a mai sta putin cu acei oameni. De aceasta data in Anina era o liniste apasatoare. Semana mai degraba cu o Rusie inghetata. Nu misca nimic la acea ora, in afara de cativa localnici care incercau sa isi croiasca drum prin nametii ce treceau usor de genunchi.
Intrand in vorba cu ei mi-am dat seama ca fiecare om in parte a contribuit cu ceva la ridicarea orasului, oras ce traieste acum doar din vointa celor ce mai locuiesc acolo. S-au dovedit a fi extrem de prietenosi si sociabili. Am aflat de la ei istoria necenzurata a Aninei, istorie pe cale de a fi ingropata acum de catre tinerii locului.
Steierdorf, numele initial al Aninei, a fost infiintat in 1773, pe vremea administratiei austriece. La inceput, a fost doar o colonie muncitoreasca, formata din 43 de familii, activitatea lor de baza fiind exploatarea lemnului. Istoria s-a schimbat radical cu 7 ani mai tarziu, cand taietorul de lemne Mathias Hammer a descoperit o “piatra neagra si lucioasa”, constatandu-se astfel ca era huila de cea mai buna calitate. La 15 decembrie 1863, a fost inaugurata prima cale ferata montana de pe teritoriul Romaniei, Oravita-Anina. Scopul aceste cai ferate a fost acela de a transporta carbunele extras din minele de la Anina pana la Dunare.
Acum Orasul Nou este doar o umbra a viziunii indraznete a Elenei Ceausescu, sub indrumarea careia s-a construit Termocentrala de Sisturi Bituminoase de la Crivina. Conceputa ca un proiect test. Termocentrala nu a functionat niciodata, iar dupa 1989 a intrat direct din stadiul de testare in cel de conservare.
Anina pare acum a fi doar o fantoma bantuita de spiritele trecutului si de amintirea ortacilor decedati in cumplitele accidente din mina.
Un singur gand ma nelinistea. Nu se mai simtea veselia de data trecuta. Absenta copiiilor facea acest loc mult mai trist. M-am bucurat sa aflu ca la acea ora sunt cu totii la scoala, iar cand va suna clopotelul acest loc se va umple din nou de viata!
Am indraznit sa bat la usa gradinitei, unde am fost intampinat cu un salut rostit in cor de Grupa Mica si Grupa Mare. Am ramas cu ei sa le ascult poeziile si cantecele, sa le surprind jocul. Am fost impresionat atunci cand Sergiu, copilasul care ma recunoscuse, mi-a aratat ca stie cum se pune filmul in aparat.
L-am intalnit apoi pe domnul de la etajul 3, apartamentul 10, care mi-a povestit despre “Ion din Anina” si cum a intrat Anina in istoria lumii din cauza lui. In Pestera cu Oase, situata langa oras au fost descoperite cele mai vechi ramasite din Europa ale omului modern. Ramasitele erau de fapt doar o mandibula, un rest de Homo Sapiens vechi de 40.500 de ani, care a fost botezat “Ion din Anina”.
Am incercat si de aceasta data sa surprind macar putin din senzationalul vietii, din simplitatea si frumusetea oamenilor. Desi poate esenta este trista, am facut tot posibilul sa dau o nota calma si impacata fiecarei stari ale “actorului de moment”. Gandul meu a fost sa ma intorc de la Anina cu un ansamblu de imagini care sa completeze fericit povestea acestui loc, dar am realizat ca fiecare imagine in parte are puterea sa povesteasca la fel de mult.
Timpul petrecut in Anina s-a devedit a fi o experienta de viata. Am avut multe de invatat de la oamenii acestui loc. “Nenea Razvan, eu nu mi-as forta norocul”, au fost cuvintele unui copil care m-a surprins pe marginea blocului, la etajul 4, uitandu-ma in jos. Astfel de cuvinte m-au facut sa imi doresc sa ma intorc in Anina pentru a mai sta cu oamenii ei si pentru a incerca sa le transmit povestile mai departe, prin imagini.
